IN MEMORIAM: Didia Saint – Georges și George Enescu

           Eram prin liceu când am început să iau aminte la sporovăielile mamei mele, ținute la o cafeluță, cu Didia. Și până atunci aveam o anume și nedisimulată fascinație îndreptată spre toate doamnele, prietene cu mama, care se perindau prin casa noastră și ale căror povești nu erau deloc, dar deloc monotone sau plicticoase, dar cu Didia era altceva. Nimeni nu mai „adusese” în casa noastră mari oameni despre care eu învățam la școală. Cum să nu fii fascinat când Didia povestea (doar un exemplu) despre lunga călătorie cu trenul, de la Dresda la București, în care fusese alături de Caragiale și cu care conversase scânteietor atâtea ore? Ce om! Ce personalitate! Ce apropiere care, la vremea respectivă, mi se părea de-a dreptul fantastică!

Cartea despre George Enescu

Marea revelație a venit atunci când doamna Saint – Georges, tot povestind despre George Enescu, i-a făcut cadou mamei o carte. Era prin 1972. Cartea nu părea foarte valoroasă (poate doar sentimental) dar era despre Enescu și apăruse încă din 1956. Acolo în carte, domnia-sa făcuse însemnări pe marginea anumitor pasaje cu referire la Enescu sau la creația lui. Cam atunci am înțeles cât de important era faptul că-l cunoscuse pe marele nostru muzician.

Nu – mi e foarte clar de ce n-am rezonat mai mult cu asta dar, trecând anii, pot să-mi închipui. Căderea în dizgrație a lui Enescu petrecută imediat după instaurarea comunismului în România nu-l făcea mai popular în manualele de muzică, de exemplu. Și, deși „Festivalul și Concursul George Enescu” fusese inaugurat în 1958 ca un omagiu adus vieții și creației compozitorului, conducătorii politici de atunci se gândiseră ca acesta să prezinte lumii o faţă “nouă” a comunismului şi o imagine deosebită a ţării. Imaginea s-a dovedit cu timpul falsă,  dar Festivalul a fost evenimentul  aşteptat cu nerăbdare o dată la 3 ani.

Ca să mă întorc la amintirile Didiei trebuie spus că ele au văzut lumina tiparului (nu în întregime) dar poate nu așa cum și-ar fi dorit domnia-sa, lucru pe care eu încerc din răsputeri să-l fac posibil. Cu toate acestea trebuie să fim extrem de recunoscători că un muzicolog și critic muzical de talia lui Viorel Cosma (a cărui dispariție – 15 august 2017- a lăsat un gol imens în lumea culturală a țării), specialist în muzica lui Enescu, a reușit să publice aceste amintiri.

Astăzi ele sunt neprețuite, atât din perspectiva trecerii imuabile a timpului care parcă șterge tot, cât și din perspectivă istorică. Prețioasele mărturii despre viața culturală și muzicală a țării, despre mari personalități, nu se găsesc ușor și deseori se pierd definitiv în doar o clipă de neatenție.

George Enescu 1930

Didia Saint – Georges pianistă și compozitoare

Iată doar una dintre aducerile aminte despre Enescu pe care Didia o transcrisese în caietele sale de memorii:

„Pe Enescu l-am cunoscut personal la Botoșani, prin 1918 – 1919, în casa lui Cristea Ciomac, frate cu muzicologul Emanoil Ciomac. Era după un concert pe care Enescu îl dăduse în provincia mea natală. Ciomac avea o casă frumoasă și confortabilă, era un bun amfitrion, era și amator de muzică, și-l primea pe Enescu cu toată cinstea ce i se cuvenea, oferindu-i după concert un supeu ʺen très petit comitéʺ, cum îi plăcea maestrului.”

Acestea sunt cuvintele Didiei Saint – Georges despre George Enescu.

Citatul face parte din amintirile doamnei Saint – Georges publicate sub titlul „Enescu m’a dit” de maestrul Viorel Cosma. Ele au apărut în „Caiete botoșănene”, august – octombrie 1985.

Iată și un alt fragment, de data aceasta din amintirile nepotului Didiei, d-nul prof. univ. dr. Ion Adrian Mihalcea:

 „…Şi acum cred că am ajuns la personalitatea, care după tatăl său a dominat-o pe Didia Saint – Georges, şi anume, Maestrul George Enescu pe care, ca şi pe tatăl său, Didia l-a divinizat. Talentul şi personalitatea lui Enescu au covârşit-o.

Îl vedea pe Maestru în Botoşani, când acesta mai vizita oraşul şi era primit cu respect şi fast de lumea artistică a oraşului, sau în Bucureşti la seratele artistice oferite de D-na Maruca Cantacuzino, soţia acestuia, sau prin prietenul ei din copilărie şi vecin din Botoşani dl. Romeao Drăghici, prieten al maestrului şi întemeietor al Muzeului Enescu.

Păstra cu sfințenie scrisoarea din Franţa a Maestrului, scrisoare de răspuns şi mulţumire pentru felicitarea trimisă de Didia cu ocazia aniversării din 1951 a celor 70 de ani împliniţi de Maestru.

A fost deznădăjduită la moartea lui ca şi mai târziu la moartea Marianei Dumitrescu şi a lui Mihail Jora.”

Aceste amintiri vor vedea lumina tiparului într-un viitor, sper, nu prea îndepărtat.

Articol scris de Cristina Prodan

De ce un blog despre Didia Saint – Georges?

     

Didia Saint – Georges

   Răspunsul nu poate fi unul singur ci un evantai de răspunsuri care se împrăștie peste tot asemenea steluțelor din focurile de artificii: poate fiindcă aproape nimeni nu a scris despre Domnia – Sa mai mult decât câteva fraze în vreun ziar, broșură, site sau document; poate fiindcă mulți dintre noi nu mai știu, nu mai vor sau doar nu mai au „timp” să pună preț pe valorile culturale; poate fiindcă am simțit că cineva, undeva, trebuie să spună și astfel de istorii; poate pentru mama mea, Ziza Spiridon Baboiu, care își găsise, într-un moment dificil al vieții ei, o prietenă adevărată cu care avea subiecte de conversație fascinante; poate pentru că Didia a lăsat urme veritabile în muzica românească și oricât de mici ar părea, trebuie prețuite; sau

Scrisul….

poate doar fiindcă am cunoscut-o, am admirat-o, am înțeles-o (destul de târziu) și m-a impresionat profund viața ei care părea să fi fost „de poveste”, dar nu a fostnici pe departe… doar „de poveste”.
           De aici începe istoria pe care vreau să v-o povestesc. Multe fapte și locuri vor fi adevărate, altele, prin natura istoriei, neclare, iar despre o parte dintre ele este sigur că nu vor putea fi probate, vremea așternându-se, ca un văl, peste ele.
      Mi-am propus în urmă cu câțiva ani buni să scriu despre Doamna Didia Saint – Georges, iar scrisul propriu-zis se dorea concretizat într-o serie de articole în care să-i fac cunoscută viața, activitatea și lucrările compuse. Încet, încet s-a conturat o carte (1) despre Didia Saint – Georges. Nu a fost în plan de la început ci s-a înfiripat abia pe parcursul anilor în care m-am tot gândit cum să dezvolt acele articole dar și din conversațiile avute cu D-nul doctor inginer, Ion Adrian Mihalcea, nepotul direct al d-nei Saint – Georges.
           Îmi place să scriu, dar acest proiect m-a pus la grea încercare și o vreme am cochetat cu ideea unui film (în format digital, bineînțeles) fiindcă îmi este mai aproape tehnica modernă și cred că filmul mă atrage în mod deosebit. Din păcate, pentru film îți trebuie ceva mai mult decât un laptop, o oarecare apetență pentru scris și o cercetare a trecutului. Mai bine zis „acel ceva” regizoral.
       Despre mine nu trebuie să vorbesc mult. Îmi place să cred că cei care vor citi blogul vor ști să aprecieze la justa valoare dacă ceea ce am scris merită sau nu merită atenția lor. De aceea pot spune despre mine doar că nu sunt vreo rudă îndepărtată, nu sunt din vreo generație apropiată, nu sunt vreun jurnalist cercetător, ci sunt doar fiica celei mai bune prietene a doamnei Saint – Georges în ultimii vreo 14 – 15 ani ai vieții ei. Și am cunoscut-o bine, în acei ani cenușii ai comunismului, comunism care încercase să facă dintr-o doamnă cu descendență domnească, doar o cetățeană a Republicii dintr-un banal orășel de provincie (și nici nu prea îi reușise ținând cont că a stat în atenția Securității destul de mult timp). Noroc cu spiritul și forța lăuntrică ale acestei femei care nu s-a pierdut cu firea și a știut să înfrunte cu demnitate, uneori cu stoicism dar nu fără să riposteze, loviturile primite de la viață și de la un regim politic care încerca prin toate mijloacele să subjuge tot, dar mai cu seamă spiritul.
          Nici n-aș fi crezut că mă voi apuca vreodată de cercetat trecutul și, cu atât mai puțin, trecutul unei doamne a muzicii românești. Spun asta fiindcă sunt o persoană căreia îi place să trăiască privind spre viitor, spre tehnologii moderne, spre progres iar în copilărie și adolescență eram fascinată de cărțile care apăreau în seria științifico – fantastică.
      Și totuși…trecutul vine uneori peste noi atunci când te aștepți mai puțin. Gândind mai profund, aș putea să consider că această trăsătură a ființei mele nu e întâmplătoare. E chiar „genetică”, dacă mă gândesc la fascinația pe care o exercita istoria asupra mamei mele, la anii mei de școală în care (eu) excelam la istorie sau la cei în care fiul meu nu putea niciodată să scrie doar strict tema dată la vreo lucrare de istorie dacă nu umplea ușor vreo 4-5 pagini, fiindcă era convins că nimeni nu i-ar înțelege lucrarea dacă nu ar lega între ele evenimentele trecute, prezente și viitoare (istoricește vorbind).
       Așa m-am hotărât să scot la lumină ceea ce știu despre Didia Saint – Georges(2), pianistă și compozitoare a veacului trecut și o demnă reprezentantă a unei lumi apuse și aproape pierdute în tenebrele comunismului.

Articol scris de Cristina Prodan

_________________________________________
(1)Cartea (în format pe hârtie și/sau în format digital) este scopul final al cercetărilor mele și din acest motiv multe informații nu vor fi incluse în articolele blogului.
(2)Voi folosi în toate articolele acest nume, Didia, cu care doamna Saint – Georges se semna atunci când eu am cunoscut-o și cu care se semnase de-a lungul întregii ei vieți.

Omagiu Didiei Saint – Georges la 125 de ani de la nașterea sa.

            Acest al doilea articol a apărut în 27 septembrie 2013 (pe 2 din blogurile mele) când a marcat 125 de ani de la nașterea Didiei Saint – Georges sau, pe numele ei adevărat, Maria Alexandrina Saint – Georges.

            Public astăzi, din nou, articolul (cu câteva revizuiri și adăugiri), din dorința ca toate informațiile pe care le-am adunat de-a lungul anilor despre compozitoarea și pianista Didia Saint – Georges să se afle într-un singur loc, adică pe un blog/site dedicat ei. Voi continua această serie și cu alte articole.  

          Toate cercetările mele și tot ceea ce am adunat despre această minunată doamnă se vor regăsi, sper, și într-o carte ce va fi publicată în viitorul apropiat.

Iată articolul:

            „Deși acest articol ar fi trebuit să apară chiar pe data de 24 septembrie 2013, consider că nu e târziu nici acum. Și asta pentru că trebuie să ne cunoaștem personalitățile, trebuie să știm cum anume au contribuit la cultura românească, trebuie să le așezăm la locul lor în istorie, în orice istorie. În cazul de față într-o istorie a muzicii românești.

Pe 24 septembrie 2013,  s-au împlinit 125 de ani de la nașterea compozitoarei și pianistei Maria Alexandrina Saint – Georges cunoscută sub numele de alint Didia Saint – Georges.

Născută la Botoșani în 24 septembrie 1888, Didia Saint – Georges, provenea dintr-o familie ai ale cărei origini coboară din vechi familii nobiliare germane/austriece, statornicite mai întâi în Transilvania (trecând prin Ungaria) și ajunse apoi, în diverse împrejurări, în Moldova.

Tatăl său, Alexandru (zis Alecu) Saint – Georges (1) (1854 – 1904), născut la Vârfu-Câmpului/Ionășeni, a făcut liceul la Cernăuți și Școala Politehnică (arhitectura) la Praga. A fost inginer șef al Botoșaniului în 1890 și președinte al Secției Muzicale a Ateneului Român din Botoșani. A înființat societatea „Armonia” din care va evolua Filarmonica din Botoșani.

Mama, Maria Stroici sau Maricica, născută la 1860 în comuna Manoleasa, moare la 2 februarie 1947 la Botoșani după o viață închinată familiei. Era fiica lui Emanoil (Manolache) Stroici și a Mariei Stroici născută Codrescu, vară prin alianță cu Zulnia Iorga (mama lui Nicolae Iorga). 

Didia Saint – Georges era prima născută în familia Alexandru Saint – Georges și Maria Stroici. Va primi o educație aleasă în care muzica va ocupa un loc excepțional și, încă din copilărie, va studia pianul. Mai întâi sub îndrumarea tatălui său iar mai târziu la celebrul pension „Humpel” din Iași. Examenele le-a susținut în particular la Conservatorul din Iași cu Enrico Mezzetti (pian). În 1907 se înscrie la „Königliche Konservatorium der Musik” din Leipzig unde îl va avea pe Emil Pohl la teorie, Stephan Krell (din 1907 era chiar rector) la compoziție și Robert Teichmüller la pian. Diploma o obține în 1910.

Prietenă bună cu personalități ilustre ale acelor timpuri (Oscar Kokoschka, Emanoil Ciomac, Mihail Jora, Mariana Dumitrescu, Lisette Georgescu, Ilinca Dumitrescu, etc), Didia Saint – Georges s-a remarcat în epocă în calitate de compozitoare, pianistă și traducătoare. O strânsă și frumoasă prietenie a legat-o de poeta Alice Soare, dar nimic nu se compară cu extraordinara relație ( muzicală, i-aș spune) pe care a avut-o cu marele Enescu pe care l-a cunoscut în casa lui Cristea Ciomac din Botoșani și care a încurajat-o să compună.

Pagină din liedul „Dragă codrule” – documente personale

Creația sa nu este nici pe departe atât de mare pe cât ar fi putut fi. Vicisitudinile vremii, proveniența dintr-o familie care-i impunea anumite norme, condiția femeii în prima jumătate a secolului al XX – lea dar și propria viață prin care a trecut destul de greu, n-au fost de natură să îi lase timp să compună. Creația Didiei Saint – Georges este totuși valoroasă în muzica românească și ea numără lucrări pentru pian și lieduri (inspirate din poezii românești sau germane).

Într-o cronică publicată în ziarul „Universul literar” al acelor ani, Emanoil Ciomac remarca: „…Şi melodiile din Bihor sunt pline de caracter. Mai recente, ceva mai complicate ca mijloace, pot fi preţuite, fără a avea emoţionanta desăvârşire a „Dorurilor mele”, ce rămân ca o nestemată în literatura noastră vocală”.

Laureată a premiului de compoziție George Enescu, Didia Saint – Georges a fost membră a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, a fost inclusă în „Lexiconul compozitorilor români” al lui Viorel Cosma  (muzicolog, lexicograf, critic muzical şi profesor, decorat cu Ordinul Naţional „Steaua României” – în grad de Cavaler) și ne-a lăsat și câteva admirabile pagini memorialistice în „Enescu m’a dit!” dar și altele, publicate în „Caietele botoșănene”. Maestrul Viorel Cosma, referindu-se la creația Didiei Saint – Georges spunea: „creatoarea unor lieduri și piese instrumentale pentru pian, de un farmec românesc aparte, cuceritor.” – în „Caiete botoșănene” – august, 1985.

În viitorul apropiat cartea „Am cunoscut-o pe Didia Saint – Georges”, aflată încă pe masa mea de lucru, sper să apară cu multe și inedite informații. Cu prilejul celor 125 de ani de la naștere, s-a realizat o ștampilă omagială prin obliterare care s-a ștanțat pe toate scrisorile trimise din Botoșani în ziua de 24 septembrie 2013. (2)

Stampila omagială  realizată prin obliterare

„Ne-a părăsit Didia Saint – Georges, contemporană cu o epocă strălucitoare în frunte cu George Enescu, Jora, Kiriac, Brăiloiu, Caragiale, Zarifopol, care a prețuit-o pentru autenticul talent componistic, pentru inteligența și originalitatea ei atât de interesantă….” – fragment din ferparul (2) scris de Lisette Georgescu la moartea Didiei și trimis fiicei ei, Monica Mihalcea.

Multe ar fi de spus dar vom lăsa și cartea să vorbească.”

Articol scris de Cristina Prodan

---

(1) Apare în „Istoria muzicei la români. De la renaștere până-n epoca de consolidare a culturii artistice”, apărută la editura Cartea Românească în 1928 a lui Mihail Gr. Poslușnicu.

(2) „În 24.09.2013 în machetarea Colonel Dr. militar Gică Mariţanu, la Botoşani, printr-o decizie a Companiei Naţionale Poşta Română s-a utilizat la Oficiul Poştal nr. 6 ştampila omagială cu format rotund „125 de ani de la naştere – Didia Saint – Georges”. S-a pus în circulație și un plic omagial având același autor.” Informații primite de la d-na Steliana Băltuță, expert etnograf, atestat de Ministerul Culturii.

(3) Ferpar aflat în corespondența pe care o dețin și care va fi inclus în cartea dedicată D-nei Saint – Georges.