„Deși acest articol ar fi trebuit să apară chiar pe data de 24 septembrie 2013, consider că nu e târziu nici acum. Și asta pentru că trebuie să ne cunoaștem personalitățile, trebuie să știm cum anume au contribuit la cultura românească, trebuie să le așezăm la locul lor în istorie, în orice istorie. În cazul de față într-o istorie a muzicii românești.
Pe 24 septembrie 2013, s-au împlinit 125 de ani de la nașterea compozitoarei și pianistei Maria Alexandrina Saint – Georges cunoscută sub numele de alint Didia Saint – Georges.
Născută la Botoșani în 24 septembrie 1888, Didia Saint – Georges, provenea dintr-o familie ai ale cărei origini coboară din vechi familii nobiliare germane/austriece, statornicite mai întâi în Transilvania (trecând prin Ungaria) și ajunse apoi, în diverse împrejurări, în Moldova.
Tatăl său, Alexandru (zis Alecu) Saint – Georges (1) (1854 – 1904), născut la Vârfu-Câmpului/Ionășeni, a făcut liceul la Cernăuți și Școala Politehnică (arhitectura) la Praga. A fost inginer șef al Botoșaniului în 1890 și președinte al Secției Muzicale a Ateneului Român din Botoșani. A înființat societatea „Armonia” din care va evolua Filarmonica din Botoșani.
Mama, Maria Stroici sau Maricica, născută la 1860 în comuna Manoleasa, moare la 2 februarie 1947 la Botoșani după o viață închinată familiei. Era fiica lui Emanoil (Manolache) Stroici și a Mariei Stroici născută Codrescu, vară prin alianță cu Zulnia Iorga (mama lui Nicolae Iorga).
Didia Saint – Georges era prima născută în familia Alexandru Saint – Georges și Maria Stroici. Va primi o educație aleasă în care muzica va ocupa un loc excepțional și, încă din copilărie, va studia pianul. Mai întâi sub îndrumarea tatălui său iar mai târziu la celebrul pension „Humpel” din Iași. Examenele le-a susținut în particular la Conservatorul din Iași cu Enrico Mezzetti (pian). În 1907 se înscrie la „Königliche Konservatorium der Musik” din Leipzig unde îl va avea pe Emil Pohl la teorie, Stephan Krell (din 1907 era chiar rector) la compoziție și Robert Teichmüller la pian. Diploma o obține în 1910.
Prietenă bună cu personalități ilustre ale acelor timpuri (Oscar Kokoschka, Emanoil Ciomac, Mihail Jora, Mariana Dumitrescu, Lisette Georgescu, Ilinca Dumitrescu, etc), Didia Saint – Georges s-a remarcat în epocă în calitate de compozitoare, pianistă și traducătoare. O strânsă și frumoasă prietenie a legat-o de poeta Alice Soare, dar nimic nu se compară cu extraordinara relație ( muzicală, i-aș spune) pe care a avut-o cu marele Enescu pe care l-a cunoscut în casa lui Cristea Ciomac din Botoșani și care a încurajat-o să compună.
Pagină din liedul „Dragă codrule” – documente personale
Creația sa nu este nici pe departe atât de mare pe cât ar fi putut fi. Vicisitudinile vremii, proveniența dintr-o familie care-i impunea anumite norme, condiția femeii în prima jumătate a secolului al XX – lea dar și propria viață prin care a trecut destul de greu, n-au fost de natură să îi lase timp să compună. Creația Didiei Saint – Georges este totuși valoroasă în muzica românească și ea numără lucrări pentru pian și lieduri (inspirate din poezii românești sau germane).
Într-o cronică publicată în ziarul „Universul literar” al acelor ani, Emanoil Ciomac remarca: „…Şi melodiile din Bihor sunt pline de caracter. Mai recente, ceva mai complicate ca mijloace, pot fi preţuite, fără a avea emoţionanta desăvârşire a „Dorurilor mele”, ce rămân ca o nestemată în literatura noastră vocală”.
Laureată a premiului de compoziție George Enescu, Didia Saint – Georges a fost membră a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, a fost inclusă în „Lexiconul compozitorilor români” al lui Viorel Cosma (muzicolog, lexicograf, critic muzical şi profesor, decorat cu Ordinul Naţional „Steaua României” – în grad de Cavaler) și ne-a lăsat și câteva admirabile pagini memorialistice în „Enescu m’a dit!” dar și altele, publicate în „Caietele botoșănene”. Maestrul Viorel Cosma, referindu-se la creația Didiei Saint – Georges spunea: „creatoarea unor lieduri și piese instrumentale pentru pian, de un farmec românesc aparte, cuceritor.” – în „Caiete botoșănene” – august, 1985.
În viitorul apropiat cartea „Am cunoscut-o pe Didia Saint – Georges”, aflată încă pe masa mea de lucru, sper să apară cu multe și inedite informații. Cu prilejul celor 125 de ani de la naștere, s-a realizat o ștampilă omagială prin obliterare care s-a ștanțat pe toate scrisorile trimise din Botoșani în ziua de 24 septembrie 2013. (2)
Stampila omagială realizată prin obliterare
„Ne-a părăsit Didia Saint – Georges, contemporană cu o epocă strălucitoare în frunte cu George Enescu, Jora, Kiriac, Brăiloiu, Caragiale, Zarifopol, care a prețuit-o pentru autenticul talent componistic, pentru inteligența și originalitatea ei atât de interesantă….” – fragment din ferparul (2) scris de Lisette Georgescu la moartea Didiei și trimis fiicei ei, Monica Mihalcea.
Multe ar fi de spus dar vom lăsa și cartea să vorbească.”
Articol scris de Cristina Prodan
(1) Apare în „Istoria muzicei la români. De la renaștere până-n epoca de consolidare a culturii artistice”, apărută la editura Cartea Românească în 1928 a lui Mihail Gr. Poslușnicu.
(2) „În 24.09.2013 în machetarea Colonel Dr. militar Gică Mariţanu, la Botoşani, printr-o decizie a Companiei Naţionale Poşta Română s-a utilizat la Oficiul Poştal nr. 6 ştampila omagială cu format rotund „125 de ani de la naştere – Didia Saint – Georges”. S-a pus în circulație și un plic omagial având același autor.” Informații primite de la d-na Steliana Băltuță, expert etnograf, atestat de Ministerul Culturii.
(3) Ferpar aflat în corespondența pe care o dețin și care va fi inclus în cartea dedicată D-nei Saint – Georges.
Didia Saint - Georges 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.